Ce-am mai citit: Flori pentru Algernon (III)

 Flori pentru Algernon, de Daniel Keyes

• O uram cum nu urâsem niciodată pe cineva - cu felul ei calm de a fi şi cu grija ei maternă pentru mine. Aş fi vrut să o pălmuiesc, s-o fac să se târască şi apoi s-o iau în braţe şi s-o sărut.
• Ai progresat atât de mult în unele privinţe, însă când e vorba de luat o hotărâre rămâi un copil. Trebuie să găseşti răspunsul în tine însuţi, să simţi ce este corect să faci.
• În timp ce o ascultam, începeam să înţeleg monstruozitatea purtării mele. Fusesem atât de absorbit de mine şi de ce mi se întâmplă, încât nu mă gândisem nicio clipă la ce se întâmplă cu ea.
• Avea dreptate să refuze chinul de-a fi cu mine. Nu mai aveam nimic de împărţit. Chiar şi simpla conversaţie era forţată. Şi tot ce mai rămăsese între noi acum era tăcerea jenată şi dorinţa nesatisfăcută într-o odaie întunecată.
• (...) eşti asimetric. Ştii multe, dar n-ai dobândit înţelegere sau, mai bine zis, îngăduinţă!
• Toate liniile astea drepte ale pereţilor, ale podelelor, ale colţurilor care se transformă în cutii - ca nişte sicrie. Pot scăpa de cutiile astea doar dacă beau ceva. Atunci toate liniile devin ondulate şi şerpuite şi mă împac cu lumea întreagă.
• Ce ciudat este faptul că nişte oameni cu sentimente oneste şi sensibilitate, care nu s-ar lua niciodată de un om născut fără mâini, picioare sau ochi, nu se dau înapoi de la maltratarea unui om slab de minte.
• Am promis că nu voi încerca să o schimb. Prezenţa ei mă stimulează. Are simţul unorului din belşug. Dar mai presus de orice este un spirit liber şi independent. Singurul lucru care poate deveni obositor după un timp este sminteala cu dansul.
• Se vede că nu poţi găsi tot ce-ţi doreşti într-o femeie. Un argument în plus pentru poligamie.
• Sunt pe punctul de-a găsi ce caut. Simt că-i aşa. Toţi cred că mă sinucid mergând în ritmul ăsta, dar ceea ce nu înţeleg ei este că trăiesc pe un pisc de limpezime şi frumuseţe despre care n-am ştiut niciodată că ar putea exista. Fiecare parte din mine este armonizată cu munca. În timpul zilei mă îmbibă prin toţi porii, iar noaptea - în clipele dinainte de a adormi - ideile explodează în capul meu ca focurile de artificii. Nu există bucurie mai mare ca erupţia soluţiei unei probleme.
• Forţarea poate duce la îngheţarea lucrurilor. Câte probleme mari au rămas nerezolvate pentru că oamenii nu cunoşteau destul de bine procesul de creaţie sau nu aveau destulă încredere în aceasta şi în ei însăşi ca să-şi lase întreaga minte să lucreze?
• (...) nimeni nu începe ceva într-adevăr nou. Toată lumea clădeşte pe greşelile altor oameni. Nimic nu este cu adevărat original în ştiinţă. Ceea ce contează este contribuţia fiecărui om la suma cunoştinţelor.
• Nu am pretenţia că înţeleg misterul dragostei, dar de data asta era mai mult decât a face sex, mai multe decât a folosi trupul unei femei. Mă ridicasem de la pământ, dincolo de frică şi chinuri, devenind o parte din ceva mai mare decât mine însumi. Mă ridicasem din celula întunecoasă a minţii mele pentru a deveni o parte din altcineva - aşa cum se întâmplase în ziua aceea la terapie. Era primul pas spre univers - dincolo de univers - fiindcă ne uneam în el şi cu el pentru a recrea şi a perpetua spiritul omenesc. Dilatându-se şi explodând în afară, contractându-ne şi reformându-se înăuntru, era chiar ritmul existenţei - al respiraţiei, al pulsului, al zilei şi al nopţii - şi ritmul trupurilor noastre a declanşat un ecou în mintea mea. Era ca în viziunea aia ciudată. Întunecimea cenuşie s-a ridicat de pe mintea mea, şi prin ea lumina a pătruns în creierul meu (ce curios este că luminea poate orbi!), iar trupul mi-a fost absorbit într-un ocean de spaţiu şi spălat printr-un botez straniu. Trupul meu se înfiora dăruind şi trupul ei se înfiora primind.
• A fost de acord să plece când îi voi spune eu s-o facă. Mă doare să mă gândesc la asta, dar cred că ceea ce avem noi este mai mult decât găsesc alţii într-o viaţă întreagă.
• Vreau să opresc timpul în loc, să îngheţ totul aşa cum este şi să n-o las niciodată să plece.